Cunoașterea modului în care funcționează memoria și cum sunt afectate procesele mnezice în timpul unor evenimente traumatice sunt aspecte pe care investigatorii trebuie să le ia în considerare atunci când audiază copii victime ale abuzurilor, astfel încât să-și ajusteze așteptările cu privire la ceea ce minorii își pot aminti, în funcție de caracteristicile nivelului de dezvoltare la care se află și să utilizeze cele mai bune practici.

Memoria este înțeleasă la momentul actual ca un proces care se desfășoară în 3 etape:

Codare – Stocare – Reactualizare

În prima etapă, informațiile sunt preluate din experiențele noastre și transferate în memorie sub forma unui cod. În funcție de atenția pe care o acordăm mediului înconjurător, putem coda mai mult sau mai puțin și asta influențează cât de multă informație stocăm în memorie. Experiențele sunt reținute inițial în memoria de scurtă durată, unde suferă prelucrări mentale conștiente și, ulterior, o parte dintre aceste informații pot fi păstrate în memoria de lungă durată, de unde vor putea fi accesate (reactualizate) atunci când este nevoie de ele.

Este mult mai probabil să reținem experiențele care au sens pentru noi și informații despre evenimente care pot fi asociate cu alte experiențe pe care le-am trăit. Aceste aspecte au implicații importante atunci când vorbim despre audierea copiilor martori. Copiii mai mici nu pot stoca unele informații care sunt inexplicabile pentru ei, cum este cazul situațiilor de abuz care depășesc nivelul lor de înțelegere. De asemenea, copiii au trecut prin mai puține experiențe de viață decât adulții și, de aceea, pot face mai puține asocieri și, implicit, rețin un număr mai mic de informații.

Formarea amintirilor este în legătură directă cu dezvoltarea limbajului. Când copiii învață să vorbească, ei devin capabili să stocheze amintiri, deoarece folosesc cuvinte pentru a numi experiențele. Acest lucru explică de ce, ca adulți, nu avem amintiri din primii ani de viață. Totuși, copiii de 3 ani și chiar sugarii își pot aminti experiențe din trecut, însă până la maturitate cel mai probabil le uită. Cercetări care au implicat sugari (Hayne, 2004 apud Lamb, 2011) au arătat că memoria începe de fapt să se dezvolte înainte de achiziția limbajului.

Amnezia infantilă poate apărea atât în cazul evenimentelor pozitive, cât și în cazul celor negative sau stresante. Într-un studiu care implica experiențe stresante pentru copii cu vârsta cuprinsă între 2 și 7 ani, s-a demonstrat că cei cu vârsta între 2 și 3 ani nu și-au putut aminti evenimentele mai târziu (Quas & colab, 1999 apud Lamb, 2011).

Astfel, este important ca investigatorii să rețină faptul că, dacă le cer copiilor mai mari sau adulților să raporteze evenimente care au avut loc înainte de vârsta de 3-4 ani, cel mai probabil declarațiile lor vor reprezenta reconstituiri bazate pe conversații cu alte persoane, pe fotografii sau pe amintiri vagi reinterpretate și amestecate cu informații și convingeri actuale. Totodată, este posibil ca ei să fie mai ușor influențați de sugestiile venite din partea investigatorilor.

Așadar, vârsta este cel mai important factor atunci când vorbim de capacitățile mnezice ale copiilor. Cu cât aceștia se dezvoltă mai mult, cu atât devin mai capabili să-și amintească experiențele proprii pentru mai mult timp. În timp ce copiii de 3-6 ani reușesc să își amintească, după un an, detalii cu privire la anumite experiențe, copiii de 5-6 ani își pot aminti detalii chiar și după 2 ani.

Cantitatea de informații pe care copiii reușesc să o rețină este mult mai mică decât realizăm și depinde de:

• durata de timp care a trecut de la momentul stocării până la momentul reactualizării. De exemplu, într-un studiu (La Rooy & colab, 2005 apud Lamb, 2011) în care au fost implicați copii de 5 ani, s-au observat următoarele: atunci când copiii au fost întrebați despre un eveniment, imediat după ce acesta s-a întâmplat, au reușit să redea 25% din detalii, iar atunci când au fost chestionați din nou, după 6 luni, și-au amintit doar 13% din detalii;
• semnificația experiențelor noastre. Față de copiii care doar văd sau aud despre anumite întâmplări prin care au trecut alții, cei care sunt implicați în mod direct în evenimente sunt mai înclinați să ofere reproduceri mai exacte și mai complete a ceea ce s-a întâmplat.

Memoria scade în timp, ceea ce înseamnă că uitarea este foarte rapidă la scurt timp după eveniment, dar pe măsură ce trece timpul, rata uitării scade. Din păcate, odată cu uitarea apar și erori în amintirile rămase, ceea ce înseamnă că precizia reactualizării este mai mare la scurt timp după un eveniment. Totuși, sunt studii (Ornstein & colab, 1992; Peterson, 1999; Ackil & colab, 2003; Fivush & colab, 2004; apud Lamb, 2011) care arată că evenimente semnificative pentru copii au rămas în amintirea lor cu o acuratețe ridicată. Acest lucru se poate explica prin faptul că este posibil să fi existat mai multe oportunități de a vorbi despre aceste evenimente și, astfel, memoria a fost exersată și amintirile consolidate. O problemă care se ridică în această situație este faptul că oportunitățile de a vorbi despre experiențe anterioare pot aduce cu sine posibilități de contaminare din partea celorlalți, rezultatul fiind amintiri care încorporează informații false.

Procesul reactualizării este unul dinamic, ceea ce înseamnă că nu ne amintim tot ce este stocat în memorie încă de când suntem întrebați prima dată, ci ne putem aminti multe detalii noi și corecte ulterior, chiar și ani mai târziu. Implicațiile acestui aspect în cazul audierii minorilor se referă la suspiciunea cu care sunt privite declarațiile noi, care includ informații uneori contradictorii cu mărturiile inițiale și care, astfel, tind să fie discreditate. Totuși, este important ca investigatorii să rețină faptul că asemenea neconcordanțe reprezintă o funcție normală a memoriei.

Amintirile sunt reconstruite de-a lungul timpului, din cauza faptului că uităm și recuperăm informații în mod recurent. Din cauza acestui fapt, amintirile pot conține erori și pot fi vulnerabile la influențe din exterior. Presiunea îi poate face pe copii să ofere informații incorecte, atunci când întrebările sau informațiile care li se oferă sunt foarte sugestive. Totuși, mai mult de jumătate dintre copiii mici nu sunt influențați de sugestiile investigatorilor.

Copiii au tendința să fie de acord cu informații noi, atunci când au puține cunoștințe despre ceea ce sunt întrebați sau atunci când există un dezechilibru de putere între ei și persoana care pune întrebările. De aceea, este recomandat ca investigatorii să nu introducă în cadrul audierii informații pe care copiii nu le-au menționat.

Un alt mod prin care copiii pot fi influențați, atunci când oferă declarații, este prin reluarea acelorași întrebări. Într-o astfel de situație, copiii au tendința de a se focaliza asupra răspunsurilor anterioare, în loc să se axeze pe reactualizarea evenimentelor. Un studiu a estimat că 88% dintre copii au schimbat cel puțin un răspuns la întrebările repetate (Howie & colab, 2004 apud Lamb, 2011).

Ne putem aminti elemente cu privire la experiențele trăite prin intermediul reactualizării sau a recunoașterii. Reactualizarea presupune o căutare liberă în memorie, fără direcții sau indicii oferite de investigatori. Recunoașterea este un proces mai degrabă ghidat din exterior, prin care cei intervievați sunt invitați să aleagă dintre alternative de răspuns oferite de investigatori. Această procedură limitează posibilitățile de răspuns și crește riscul de erori, prin faptul că răspunsul corect ar putea să nu se afle printre alternativele oferite. O soluție de mijloc între reactualizare liberă și recunoaștere ar fi folosirea întrebărilor care încep cu „ce, când, cum”, prin care este oferită mai multă libertate de a răspunde, atenția fiind focalizată pe detalii cu privire la aspecte pe care copilul le-a menționat anterior. Calitatea informațiilor obținute prin prisma întrebărilor deschise este cu mult superioară față de cele obținute prin intermediul întrebărilor închise, care invită la speculații și cresc riscul de a primi răspunsuri inexacte sau contradictorii.

Studiile arată că reamintirea este facilitată atunci când este amorsat contextul în care s-au produs evenimentele (Pipe și Wilson, 1994; Priestley & colab, 1999; Wilkinson, 1988; Horowitz, 1988; Hershkowitz & colab, 1998; Orbach & colab, 2000; apud Lamb, 2011). De exemplu, prin reconstituirea contextului original în care s-a întâmplat un abuz, copiii pot oferi informații suplimentare despre eveniment, deoarece beneficiază de anumite indicii care îi pot ajuta să recunoască mai ușor elemente care facilitează reamintirea față de situația în care li s-ar cere o reactualizare liberă, fără să beneficieze de acest cadru. Acest lucru se explică prin prisma principiului specificității codării, conform căruia fiecare detaliu codat despre eveniment sau despre contextul în care acesta a avut loc poate servi drept indiciu pentru reactualizarea altor detalii.

Amintirile legate de evenimente traumatice pot fi uitate la fel de ușor ca amintirile legate de experiențe obișnuite, chiar dacă în primul caz evenimentele au un caracter traumatic.

Sunt situații în care, deși oamenii pretind că își amintesc cu precizie aspecte relevante ale unor evenimente traumatice, în realitate informațiile pe care ei le furnizează cu atât de multă încredere, se dovedesc a nu fi în acord cu realitatea. Acest fenomen este recunoscut ca amintiri de tip flashbulb.

Amintirile care implică stres în momentul codării pot îmbunătăți reactualizarea anumitor aspecte concrete legate de eveniment. Alte teorii susțin că stresul poate afecta atenția copiilor asupra aspectelor centrale ale evenimentelor traumatice și, implicit, memorarea lor și reamintirea lor.

În comparație cu adulții, copiii au mult mai multe dificultăți în a-și aduce aminte. Copiii mici au nevoie de sugestii și solicitări din partea investigatorilor pentru a reactualiza informații stocate în memorie.

Bibliografie:

Michael E. Lamb, David J. La Rooy, Lindsay C. Malloy, Carmit Katz (2011). Mărturia copilului. Cercetare psihologică și practică judiciară. Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2018

Articol realizat de Diana Munteanu, psiholog clinician & psihoterapeut