Audierea minorilor care au fost victime ale abuzurilor sexuale sau ale altor tipuri de violențe reprezintă o provocare constantă pentru investigatori. Pe de o parte, este nevoie de cunoștințe cu privire la nivelul de dezvoltare și de înțelegere al copiilor, în funcție de vârsta acestora și, pe de altă parte, este necesară utilizarea unor abilități de relaționare cu copiii, astfel încât aceștia să se simtă suficient de confortabil, încât să poată vorbi despre subiecte intime, cum este cel al unui posibil abuz suferit.

Există o componentă emoțională esențială în procesul audierii minorilor și, de aceea, construirea relației dintre investigator și copilul sau adolescentul care urmează să fie audiat trebuie să preceadă discuțiile cu privire la abuz.

Pentru a înțelege cât de important este acest lucru, poți face un exercițiu de imaginație: Gândește-te cum ar fi pentru tine ca, un străin, pe care abia l-ai întâlnit, să înceapă să te întrebe, într-un mod direct, despre aspecte foarte intime din viața ta. Nu îl cunoști, nu înțelegi exact ce vrea de la tine sau care îi sunt intențiile. Cum te simți? Ce-ți vine să faci? Cât de mult ai împărtăși despre tine și despre viața ta personală? Acordă-ți timp să te pui în această ipostază și oferă-ți răspunsuri sincere.

Un alt mod de a te pune în papucii unui copil, care trebuie să răspundă la întrebări intime despre viața lui, este de a identifica situații din experiența ta în care a trebuit să vorbești despre aspecte personale (un exemplu ar putea fi vizita la medic). Cum a fost experiența? Poate că ai avut parte de un specialist care te-a întâmpinat rece și ți-a pus întrebări directe, fără să creeze o conexiune cu tine (prin zâmbet, strângere de mână etc.) sau poate că ai avut parte, din contră, de cineva care te-a făcut să te simți bine primit și a făcut în așa fel încât să te simți confortabil, înainte de a oferi detalii cu privire la aspecte intime din viața ta. Ce ți-a oferit/ ce nu ți-a oferit specialistul respectiv, astfel încât să poți împărtăși mai multe despre tine/ să simți că nu te poți deschide suficient?

Un număr semnificativ de copii sunt reticenți în a dezvălui abuzul în cadrul audierii. Stabilirea unei relații cu aceștia, înainte de a introduce subiectul abuzului, poate facilita comunicarea dintre copil și investigator și are efecte benefice asupra capacității copiilor de a dezvălui experiențele cu potențial traumatizant.

Suportul social oferit de investigatori, sub forma sprijinului non-sugestiv, poate avea următoarele efecte pozitive asupra copiilor care sunt audiați, în contextul existenței unor suspiciuni că au suferit o formă de abuz:

• se simt mai confortabil, au mai multă încredere în investigator și dezvăluie mai mult;
• dau dovadă de o performanță mnezică mai bună, oferind informații relevante;
• oferă relatări de o acuratețe mai ridicată;
• nu sunt induși în eroare de anumite întrebări și sunt mai puțin sensibili la potențiale sugestionări din partea anchetatorilor.

Suportul poate fi identificat atunci când te adresezi copilului pe nume – „Acum, Ana, spune-mi mai multe despre ceea ce s-a întâmplat” – sau când oferi întăriri neutre, nerelaționate cu conținutul răspunsului copilului – „Te descurci bine”. De asemenea, suportul poate fi resimțit și prin interesul pe care îl arăți față de experiențele copilului, atât pe plan verbal – „Îmi doresc să aflu despre ceea ce ți s-a întâmplat” – cât și pe plan non-verbal – postura corporală aplecată către copil, zâmbet, contact vizual.

Cu cât investigatorii adresează mai multe cuvinte prin care manifestă suport, cu atât mai mult poate crește cantitatea de informații obținută de la copii. Acest lucru este valabil mai ales atunci când e vorba de copii mai puțin comunicativi și care au o vârstă mai mare (7-9 ani). Din păcate, se întâmplă adesea ca investigatorii să retragă suportul tocmai acelor copii care ar avea nevoie de mai mult sprijin pentru a se deschide.

Nu există dovezi că suportul (non-sugestiv), în cadrul audierii minorilor, ar putea dăuna. Cu toate acestea, deși suportul social are efecte benefice în cadrul audierii minorilor, chiar dacă acest lucru nu este valabil întotdeauna, mult mai evidente sunt efectele dăunătoare ale condițiilor intimidante. Lipsa sprijinului, absența unei atitudini prietenoase și întrebările intimidante îi fac pe copii să fie mai puțin dispuși să dezvăluie abuzul suferit și să ofere detalii despre experiența lor.

Protocolului NICHD (National Institute of Child Health and Human Development) este un instrument conceput pentru a-i ajuta pe investigatori să maximizeze cantitatea de informații obținută în cadrul audierii minorilor. Acest protocol oferă indicații structurate pentru toate etapele audierilor: etapa preliminară, etapa principală, etapa de dezvăluire și etapa de încheiere. În etapa preliminară, sunt incluse întrebări și invitații deschise, menite să faciliteze construirea relației dintre copil și investigator.

Folosind Protocolul NICHD, s-a demonstrat faptul că un stil deschis de construire a relației a fost asociat cu un număr mai mare de informații rezultate din amintirea liberă cu privire la presupusul abuz. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că sugestiile deschise și încurajările oferite pe parcursul audierii ajută copiii să acceseze mai ușor informații din memorie și să ofere investigatorului mai multe detalii legate de abuz. Printr-o relație deschisă, copilului îi este acordat un rol central în interacțiune, îi este transmis faptul că experiențele lui sunt o sursă valoroasă de informație și că sunt ascultați cu atenție. Astfel, copilul este responsabilizat pentru rolul său în cadrul audierii și, în același timp, înțelege ceea ce se așteaptă de la el și care este nivelul specific de detaliere de care este nevoie.

Durata construirii relației este, de asemenea, un aspect important. Nu există o recomandare strictă în acest sens, însă durata ar fi bine să fie adaptată fiecărei situații în parte și să se stabilească în funcție de nivelul de angajament și de colaborare al copilului. Efortul investit în construirea relației cu copilul ar trebui să continue până când copilul este pregătit să discute despre experiențele neplăcute din viața sa.

Un proces mai lung de construire a relației poate fi benefic cu acei copii care se simt mai puțin confortabil sau sunt ezitanți atunci când vine vorba să ofere informații despre abuzul suferit.

Alocarea unui interval prea mare de timp pentru construirea relației se poate dovedi a fi și contraproductivă, dat fiind faptul că resursele cognitive și capacitatea atențională sunt limitate, iar o audiere eficientă trebuie să asigure menținerea atenției copiilor pe toată durata audierii. Astfel, un timp prea îndelungat alocat în etapa de construire a relației poate duce la o scădere semnificativă a capacității copiilor de a mai răspunde eficient la cerințele cognitive din etapa principală a audierii. Totodată, un proces mai lung de construire a relației poate avea drept efect diminuarea eforturilor investigatorului pe parcursul interogării și se poate asocia cu utilizarea unui număr mai scăzut de solicitări și întrebări deschise, care vor reduce cantitatea de informații obținută. În schimb, un proces mai scurt de construire a relației poate fi asociat cu anumiți factori care facilitează o atitudine deschisă a copilului: folosirea mai multor încurajări și reducerea intervențiilor investigatorului.

De remarcat este faptul că ratele cele mai scăzute ale destăinuirilor copiilor sunt raportate în cazurile cele mai grave de abuz, deci acolo unde ar fi cel mai important ca aceștia să vorbească. Este vitală construirea unei relații de încredere cu investigatorii, ca acești copii să poată fi ajutați să dezvăluie abuzul. E nevoie de un număr ridicat de solicitări de amintire liberă, de întrebări ajutătoare deschise, de încurajare și de câștigarea încrederii și angajamentului copiilor. Riscul ca acești copii să nu se deschidă suficient poate fi prevăzut din etapa preliminară, în funcție de gradul în care aceștia oferă răspunsuri detaliate. Acest risc trebuie combătut prin depunerea unui efort suplimentar pentru îmbunătățirea relației cu copilul, înainte de a trece la explorarea presupusului abuz. Totodată, este importantă verificarea implicării și cooperării copiilor pe tot parcursul demersului de audiere, nu doar în etapa inițială, astfel încât să poată fi constatat nivelul de  autenticitate și de complexitate al declarațiilor oferite de minori.

Atunci când copiii sunt reticenți, investigatorii resimt uneori frustrare și reacționează folosind strategii contraproductive. Cel mai des își retrag suportul. Pentru a combate apelarea la această metodă, este necesară accesarea empatiei, prin informarea cu privire la numeroasele surse de stres emoțional prin care trec copiii, la consecințele tipurilor de abuz asupra lor și la înțelegerea nevoii lor stringente de suport.

Mai există preocuparea că, arătând empatie și oferind suport, investigatorii ar putea atrage critici (de exemplu, în instanță) deoarece poate părea o practică sugestivă: copiii vor să îi mulțumească pe investigatori și de aceea oferă informații pe care și-ar dori ca investigatorii să le audă. Pentru a evita astfel de interpretări, este recomandată adoptarea unui stil neutru, non-sugestiv de acordare a suportului.

Exemple de suport non-sugestiv:

• întâmpinarea copilului: „Mă bucur să te întâlnesc”;
• exprimarea interesului personal față de copil: „Chiar îmi doresc să te cunosc”;
• exprimarea grijii: „Starea ta de bine este importantă pentru mine”;
• verificarea sentimentelor copilului: „Cum ești/ te simți acum?”
• întărirea: „Mă ajuți să înțeleg”;
• mici gesturi binevoitoare: „Vrei un pahar cu apă?”;
• mulțumiri și aprecieri: „Apreciez foarte mult efortul depus de tine”.

Exemple de suport non-sugestiv, atunci când copilul exprimă dificultăți în a dezvălui abuzul:

• empatie: „Știu că îți este dificil să vorbești”;
• legitimizarea expresiilor: „Aici este în regulă să folosești aceste cuvinte urâte”;
• generalizarea dificultăților copilului: „Mulți copii se simt rușinați la început”;
• exprimarea încrederii/optimismului: „Poți s-o faci!”;
• reasigurarea: „Nimeni nu te va aresta”;
• oferirea ajutorului: „Ce te-ar putea ajuta ca să povestești?”.

Bibliografie:

Michael E. Lamb, David J. La Rooy, Lindsay C. Malloy, Carmit Katz (2011). Mărturia copilului. Cercetare psihologică și practică judiciară. Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2018