G. Fischer și P. Riedesser (2000) în lucrarea Tratat de psihotraumatologie prezintă trauma ca definiție a experienței traumatice, astfel “traumatizarea psihică se definește ca o trăire vitală de discrepanță între factori situaționali amenințători și posibilitățile individuale de stăpânire, trărire însoțită de sentimente de neajutorare și de abandonare lipsită de apărare, care produce astfel o zdruncinare durabilă a înțelegerii de sine și de lume.” Cuvântul traumă poate desemna o injurie fizică cauzată de agenți externi sau o injurie psihică cauzată de o experiență înspăimântătoare.

James (1989) definește trauma ca o experiență necontrolată care afectează victima în mod psihologic inducând sentimentele de neajutorare, vulnerabilitate, pierdere a siguranței și a controlului. Frica intensă în combinație cu pierderea puterii sunt ingredientele de bază ale unei experiențe traumatice în sens psihologic.

Copiii pot fi traumatizați de adulții fără experiență prin situațiile în care aceștia uneori îi pun, de exemplu sunt separați în mod accidental de mama lor într-un magazin sau pe stradă sau sunt înspăimântați de o soră sau un frate mai mare. Povestirea unor crime de la televizor sau din ziare pot cauza experiențe traumatice.

Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. Pornind de la înțelegerea psihanalitică a conceptului de traumă Laplanche și Pontalis (1994, p.444) îl circumscriu ca fiind “evenimentul din viața subiectului care se defintește prin intensitatea sa, incapacitatea în care se găsește subiectul de a-i răspunde în mod adecvat, tulburarea și efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică, în termeni economici, traumatismul se caracterizează printr-un aflux de excitații care este excesiv în raport cu toleranța subiectului și capacitatea acestuia de a le controla și elabora psihic.”

 

În lucrul cu copiii abuzați sunt mai multe orientări teoretice care oferă o viziune utilă:

Teoriile dezvoltării se ocupă de următoarele aspecte:

• Dezvoltarea normală a copilului;
• Efectele atașamentului și a pierderilor asupra copiilor;
• Impactul experiențelor normale și anormale din viață.

Teoriile interumane cuprind:

• Modalitatea în care relațiile importante influențează identitatea copilului, percepțiile, credințele și interacțiunile sale, cum sunt teoriile privind relația cu obiectele, psihologia personală și psihologia egoului;
• Rolul relației terapeutice și utilizarea contratransferului afectiv.

Teoriile cognitiv comportamentale studiază:

• Relația dintre sentimente și comportament și modul în care se realizează schimbările;
• Modalitatea în care sentimentele negative se asociază cu percepțiile despre abuz ale copilului;
• Maniera în care succesiunea de dezvoltare a fenomenelor, cum sunt percepția, motivația și afectele influențează puterea copilului de a-și reorganiza cunoașterea.

Teoriile sistemice se ocupă de:

• Importanța familiei și a societății în care copilul trăiește;
• Corelațiile și impactul acestora asupra copilului;
• Intervențiile practice și utile în familie, școală și comunitate.

Teoriile privind abuzul și victimizarea studiază:

• Efectele abuzului fizic și sexual asupra copiilor;
• Vulnerabilitate și reziliență;
• Efectele pe termen lung ale abuzului și neglijării.

Modalități psihoterapeutice de intervenție:

• Psihoterapie individuală;
• Psihoterapie de grup;
• Psihoterapie de familie.

Literatura de specialitate recomandă în mod deosebit ca și tehnici de lucru pentru recuperarea psihologică a copiilor care au suferit o formă de abuz psihodrama, basmele terapeutice, art-terapia. Demersul terapeutic necesită o coordonare bună între toți cei care se ocupă de caz. Oricare ar fi tehnica de intervenție, ea va fi de durată și va viza:

• Elaborarea mecanismelor de apărare;
• Detașarea de traumă;
• Inocularea încrederii într-o soluționare adecvată.

Modele de intervenție terapeutică în cazurile de abuz asupra copilului

Tratarea tulburărilor psihotraumatice necesită, așa cum este subliniat și în literatura de specialitate, integrarea metodologiei terapeutice. Regulile de urmat în terapia copilului traumatizat, cât și ariile centrale și temele de terapie permit abordările integrative. Tendința actuală este de a se trece de la lucrul intuitiv și pragmatic la elaborarea unor principii care să aibă rol în crearea “unui cadru conceptual care sintetizează cele mai bune elemente ce aparțin la cel puțin două abordări terapeutice” (I.Dafinoiu, 1999), subliniind faptul că “în psihoterapie, integrarea este o formă de sinteză în care sunt incluse cel puțin două teorii, cu speranța de a obține rezultate superioare celor ale utilizării separate a teoriilor inițiale”.

 

Terapiile cognitiv-comportamentale

Terapiile cognitiv-comportamentale au ca scop reperarea factorilor de declanșare și de menținere a perturbărilor percepute de subiect, scopul ultim fiind acela de a găsi posibilitățile de schimbare și autosugestie a subiectului. Tehnicile sunt variate:

• Expunerea și desensibilizarea sistematiză;
• Restructurarea cognitivă;
• Controlul anxietății prin: oprirea gândurilor, relaxare, tehnici de control a respirației.

O metaforă permite înțelegerea interesului pentru tehnica de expunere. O persoană care nu suportă ideea de a vedea un film de groază se va obișnui cu filmul dacă acceptă să-l vadă de zece ori. Dimpotrivă îi va fi frică dacă va continua să evite acest lucru. Același lucru se poate realiza și cu victimele traumatismului care evită să fie confruntate cu ceea ce le-ar putea aminti de evenimentul traumatic, cum ar fi gânduri, imagini, senzații, situații anxiogene.

Această expunere se desfășoară într-un cadru terapeutic securizat care este necesar oricare ar fi tehnica utilizată. Dacă pacientul este foarte anxios îl ajutăm să suporte angoasa prin exerciții de relaxare care vor ajuta la scăderea tensiunii, totul pentru a menține imaginea scenei trăite. Fiecare ședință este repetată până când ea încetează să-i mai provoace angoasă. În general sunt necesare 10 ședințe de expunere pentru a elimina un simptom. Pacientul poate să continue expunerea în afara ședințelor de psihoterapie dacă acestea au fost înregistrate.

Reconstrucția cognitivă este fondată pe ideea că trauma a creat o situație de pierdere a controlului antrenând perturbarea credinței generale în lume, în ceilalți și în sine însuși: lumea care era previzibilă a devenit imprevizibilă, securitatea s-a transformat în insecuritate. Reconstrucția cognitivă constă în a ajuta victima să-și modifice gândurile negative și să le reformuleze într-o manieră pozitivă. Răspunsul la aceste întrebări are o mare influență asupra nivelului emoțional al clientului și al comportamentului său. Terapeutul trebuie să ajute pacientul să se focalizeze pe mediul său și să evalueze nivelul de periculozitate într-o manieră realistă. În cadrul terapiei i se poate atrage atenția pacientului asupra proceselor gândirii pe care acesta le utilizează în situații problemă și îl ajută să repereze procesele de generalizare (totul sau nimic), de inferență sau de personalizare. Terapeutul îl învață să se concentreze pe discursul său intern pentru a observa în ce măsură el se raportează la sine însuși. De asemenea, îl învață să remarce dialogul negativ, culpabilizant sau irațional. Pacientul trebuie să-și descopere el însuși ce tip de procedeu a antrenat într-un moment precis: dacă găsește că gândirea lui este negativă el va învăța să o contrabalanseze printr-o ipoteză sau o afirmație realistă de fiecare dată când se gândește la trauma și să-l substituie unui discurs rațional, echitabil, valorizant. Pentru fiecare gând negativ terapeutul îl încurajează să măsoare probabilitatea sa de supraviețuire și să controleze autocritica și autodevalorizarea.

În timp ce expunerea este utilizată pentru ca pacientul să se confrunte cu angoasa și să observe, tehnicile de management ale stresului au ca scop învățarea controlării anxietății. Ele sunt utilizate când anxietatea perturbă funcționarea cotidiană a individului. Ele sunt utilizate când anxietatea perturbă funcționarea cotidiană a individului. Mai sunt folosite pentru a completa acțiunea altor tehnici, când anumite simptome psihotraumatice sunt pe primul plan sau pentru ameliorarea competențelor sociale și relaționale. Managementul stresului constă dintr-un ansamblu de tehnici și măsuri simple care vizează controlul reacției la stres.

Aceste tehnici de management a stresului necesită să fie utilizate în mod constant pentru a fi eficiente. Managementul stresului se compune din strategii compuse asamblate într-un program personal în care fiecare etapă a schemei este detaliată și utilizată în funcție de simptom sau de comportamentul de modificat (de ex. cu cât evită să-și amintească de traumatism cu atât se gândește mai mult). Scopul tehnicii de oprire a gândurilor nu constă în a le ascunde, ci în a controla apariția lor. Tehnicile de afirmare de sine sunt utilizate pentru a învăța victima să-și exprime clar și direct, dar fără agresivitate gândurile și sentimentele sale. Tehnica de rezolvare de probleme este utilă pentru pacienții care se angajează din ce în ce mai puțin în activitățile lor obișnuite pentru că le este frică de propria lor agresivitate sau a altora.

Scopul principal al acestei strategii este de a învăța clientul să reevalueze situația decât să se refere constant la trăirea traumatică: “Cum pot să acționez ca orice ființă umană după acest traumatism?”. Adesea problemele sunt formulate atât de vag că nu este ușor să se găsească o soluție. Se va cere pacientului să clarifice problemele sale una câte una în felul următor: definirea problemei, căutarea soluțiilor posibile, identificarea avantajelor și dezavantajelor fiecărei soluții, alegerea unei soluții, analizarea rezultatului obținut. Dacă alegerea nu este bună, nu funcționează este important să redefinim problema integrându-se noi aspecte nerezolvate și se reia ciclul până în momentul găsirii soluției optime.

“Aceste terapii au o eficiență evidentă când sunt dominante comportamentele evitante caracteristice stresului post traumatic, cu precădere la adolescenți”, subliniază G.Lopez.

Terapiile cognitiv-comportamentale sunt foarte utile și convin pacienților care vor rezultate obiective pentru diminuarea tulburărilor psiho-traumatice confruntându-se direct cu problema într-un cadru terapeutic securizant.

 

Modelul “DESA” – modalitate de intervenție terapeutică

Modelul de intervenție terapeutică DESA reprezintă modalitatea de intervenție terapeutică în cazurile de abuz asupra copilului utilizată de terapeuții suedezi din Clinica de Băieți din Stockholm și are la bază terapiile cognitiv comportamentale. Este este folosită și de către psihologii din Centrele de Consiliere ale Salvați Copiii România.

Modelul DESA:

D – description – descrierea abuzului;

E – expression – exprimarea sentimentelor;

S – say “NO” – situarea limitelor;

A – acceptance – acceptarea.

 

Acest model sintetizează anumite arii centrale și teme de terapie care pot servi drept pași în demersul terapeutic. Cele patru etape ale modelului nu sunt strict delimitate, în multe cazuri pot constitui aspecte diferite ale aceleiași probleme.

Modelul trebuie înțeles ca dimensiuni diferite ale terapiei, procese care au centre de concentrare diferite și care se poate să interfereze secvențial sau concurențial.

Descrierea abuzului

          Descrierea abuzului reprezintă modul de a face “realitatea reală”. În cadrul acestei etape copiii folosesc diferite moduri de expresie în funcție de vârstă și dispoziție. Pentru unii copii limbajul este cea mai bună modalitate, exprimând astfel în cuvinte actele abuzive la care au fost supuși. Alții preferă în schimb să arate prin joc ce au experimentat, mai ales copiii mici. Totuși pentru unii cele mai bune modalități de exprimare pe care le folosesc în descrierea abuzului sunt desenele și/sau folosirea păpușilor anatomice. Pentru unii copii poate fi imposibil să descrie abuzul la care au fost supuși indiferent de mijloacele de expresie care le stau la dispoziție. În cadrul acestei etape apar ca și teme de abordat în cadrul terapiei: secretele, uitarea și disocierea.

          Secretul

Secretele devin o temă terapeutică importantă în cazurile de abuz asupra copilului. Câteodata copilul refuză să vorbească despre abuz pentru că i s-a spus că acesta este un secret care trebuie să rămână numai între el și abuzator, fie în familie. De aceea este important să le explicăm copiilor ce înseamnă “secretul bun” și “secretul rău”.

Unul dintre cele mai mari obstacole în a-i determina pe copii să descrie prin ceea ce au trecut este faptul că abuzul a fost în cele mai multe cazuri ținut secret și asociat cu rușinea și amenințările.

Ex. “Diana a ținut secret abuzul la care a fost supusă de către tatăl său timp de 12 ani. Acesta o amenința că dacă spune ceva atunci el va abuza și de surorile ei. De la 6 ani la 18 ani a ținut secret ce se întâmpla între ea și tatăl său. Totul a fost dezvăluit că de fapt el abuza în același timp și de surorile ei.”

“Irina a ținut secret abuzul tatălui vitreg trei ani până când bunica sa a observat anumite schimbări în dispoziția ei. Amenințările cu bătaia și cu faptul că îi omoară mama au determinat-o să țină secretul.”

          O poveste despre secretele bune și cele rele poate ajuta copilul. Secretele bune sunt tentante, chiar este bine să-i faci o surpriză mamei sau cuiva drag cumpărându-i un cadou și ținându-l secret până la ziua lui. Secretele rele însă îți pot da coșmaruri, te pot speria și îngrijora. Copiii nu ar trebui să țină astfel de secrete. Ele trebuie spuse unui adult, chiar dacă a promis că nu îl va spune nimănui, altfel ele vor fi greu de uitat și teama nu va dispărea.

Există posibilitatea ca unii copii să nu simtă rușine sau vină, ei ar putea pur și simplu să hotărască faptul că nu au despre ce vorbi. În acest caz nu trebuie să insistăm să ne vorbească. Terapeutul în astfel de cazuri le poate spune ce știe sau ce i s-a raportat de la investigațiile poliției sau din alte surse.

 

Exprimarea sentimentelor

          Terapeutul depune mult efort pentru a ajuta copiii să își descrie sentimentele asociate abuzului. Aceasta este una din treptele majore ale terapiei. În această etapă sunt utilizate o gamă variată de materiale pentru a-i ajuta pe copii să-și exprime sentimentele. Folosirea poveștilor în care anumite animale pot fi simboluri ale binelui și răului, pericolului și siguranței, fricii și curajului, încrederii și neîncrederii are un rol major în a-i ajuta pe copii să-și identifice propriile lor sentimente și trăiri.

 

Situarea limitelor

          Orice persoană căreia i s-a violat teritoriul spațial, somatic și emoțional prin abuz sexual riscă să violeze la rândul său limitele celorlalți oameni. Ei au nevoie de ajutor în identificarea și exprimarea emoțiilor care au legătură cu “a vrea” și “a nu vrea”, “acceptarea” și “infirmarea”, “a se pune în locul altei persoanei”, a situa limite vis a vis de propriul corp, dar și de ceilalți.

 

Acceptarea

          În final acești copii trebuie să învețe să-și vadă în continuare de viață, să evite să cadă în identitatea de victimă, să se reconcilieze în ceea ce privește ce li s-a întâmplat și să lase asta în trecut, să renunțe la ideea că trecutul poate fi refăcut sau negat și să lase asta în trecut, să renunțe la ideea că trecutul poate fi refăcut sau negat și să accepte faptul că dreptatea deplină nu va putea fi obținută niciodată. Nu este sigur faptul că copiii abuzați sexual vor fi vreodată capabili să își accepte soarta. Mulți vor purta în suflet furia, frica, și mai ales rușinea pentru mult timp de acum înainte.

Ideea acceptării și reconcilierii este o experiență a credinței că există o cale de ieșire din neputință. Pentru asta acești copii au nevoie de mult sprijin din partea celor din jurul lor pentru a putea să se accepte ca și normali în ciuda experiențelor neobișnuite și anormale prin care au trecut.

Ex.: “Oana, o fetiță care a fost abuzată sexual mi-a spus că ea nu mai este ca celelalte fete, că este altfel și că ii este rușine să meargă să se joace cu ele. Când am întrebat-o cum adică este altfel mi-a răspuns că se simte murdară față de ele și că nu poate să se mai joace.”

          Este important ca acești copii care au fost molestați sexual să poată să își reia o parte a activităților pe care le fac în mod current copiii de vârsta lor. Există riscul ca nu numai copilul, dar și cei din jurul lui să rămână cu ideea că abuzul este cauza tuturor problemelor lor, abuzul fiind luat ca o scuză. Acceptarea și reconcilierea sunt la fel de dificile și necesare și pentru adulții care fac parte din viața copilului abuzat.

O parte important a acceptării o constituie faptul că lucrurile ar fi putut să fie diferite. A duce dorul unui tata sau durerea de a nu fi avut unul niciodată este o team de terapie. Copiii care au fost abuzați de tatăl lor biologic duc dorul unui tata “bun” și își doresc de asemenea ca mama sau altcineva să fi fost în stare să-i înțeleagă și să fi intervenit pentru ei. Durerea și dorința devin teme importante în această parte a tratamentului, și bineînțeles speranța.

 

Gestalt terapia

          Traversând un cadru călduros, ca o obișnuință a dialogului, terapeutul de orientare gestaltistă poate să aducă un ajutor precis victimelor agresiunii sexuale. Punctul de ancorare a muncii gestaltiste îl reprezintă ascultarea corpului și emoțiilor. Descriem aici pe scurt în ce măsură această abordare poate să ajute concret în problema disocierii peri-traumatice.

Disocierea este un mecanism pe care îl regăsim frecvent la persoanele care au suferit traumatisme și în special agresiuni sexuale. Ele se traduc prin amintiri de tip flash-back, impresia că nu a fost cu adevărat acolo, impresia că a privit scena din afara corpului. În agresiunea sexuală corpul este acela care suferă sexualitatea brutală impusă de violență. Din acest punct de vedere doar învelișul corporal este atins adică reperele pe care noi le-am construit ca indivizi. În timpul manifestării acestui mecanism de disociere este imposibil ca persoana să integreze acest eveniment în viața sa. Înainte de a putea integra acest eveniment credem că este indispensabil o reapropriere a persoanei față de corpul său. Concret aceasta se face printr-o atenție acordată de către pacient și terapeut senzațiilor corporale și emoțiilor declanșate. Este evident că această atenție nu se face prin atingere tactilă. Este o apropriere verbală care vizează nu numai exploarea corpului său, dar și posibilitatea relaxării. Această relaxare acționează ca și cum ar conține angoase, pentru că aceste angoase operează inevitabil în timp ce pacientul începe să acorde atenție corpului său, adică să revină la realitatea sa.

În ceea ce privește dialogul, vocea și cuvintele permit pacientului să-și controleze angoasele și astel să recurgă mai rar la mecanismul de disociere. El poate să se simtă ca nou atât în sens propriu cât și figurat. Apropriindu-se de corpul său ca de un loc de locuit și de plăcere persoana reconstruiește puncte de reper care îi permit reluarea contactului cu lumea exterioară. Este vorba de un proces care ia timp. Timp pentru stabilierea încrederii între pacient și terapeut și timp pentru obținerea încrederii în exploatarea propriilor resurse.

 

EMDR – Eye Movement Desensitization and Reprocessing

1. Fischer (2000) prezintă această metodă ca fiind o interesantă unire între intervenții orientate asupra procesului și cele active. Deja în denumire se exprimă sinteza între terapia comportamentală și cea psihodinamică.

EMDR este o tehnică care constă în expunerea victimei, gândurilor, emoțiilor, senzațiilor corporale care însoțesc traumele. Seamănă cu tehnicile pe care le-am expus mai sus. Mișcările oculare au rolul de a accelera desensibilizarea și a trata informația blocată în creier, acea informație care este metaforic responsabilă de repetiția gândurilor, imaginilor, coșmarurilor și evitărilor care tind să le controleze. Această tehnică permite de asemenea o reconstrucție cognitivă a gândurilor negative în gânduri pozitive. Această metodă larg experimentată permite anumitor terapeuți abordarea tratamentului cu un instrument nou bine ancorat în realitatea trăită de victimă.

G.Lopez consideră că această tehnică este “foarte eficientă la copiii și adolescenții aflați în starea care îi urmează unui traumatism psihic, mai ales în cazul în care este dominant un sindrom intrusiv.”

 

Psihoterapiile dinamice

          Psihanaliza este un tratament psihoterapeutic bazat pe analiza relației care se stabilește între terapeut și pacient (transfer). Pacientul rejoacă cu terapeutul său scenarii vechi reactualizate în simptome prezente. Se rămâne în câmpul fantastic și non-evenimențial. Nu are indicații în urgențe, dar poate fi utilizat dacă terapeutul acceptă să trateze simptomele actuale în raport cu un eveniment traumatic recent se mulțumește dacă victima nu dorește să treacă dincolo. Pentru victimele evenimentelor vechi și repetate terapeutul trebuie să adapteze o tehnică specifică pentru nevroze adică simptomele se atașează avatarurilor structurării personalității în perioada copilăriei (perioada oedipiană). Cele mai frecvente tulburări prezentate de aceste victime se studiază în cu totul alt registru (patologice narcisică, borderline). Transferul nu este nevrotic, este de fapt o punere în act în sens literal. În acest tip de transfer traumatic, riscul trecerii la actul sexual este important și așteptat ca fiind dramatic, chiar dacă raporturile par să fie liber consimțite. Trebuie să fim atenți la această problematică și să acceptăm utilizarea adaptărilor tehnice necesare în acest context: empatie, discuții față în față, schimburi verbale.

 

Terapia sistematică include următoarele teorii:

1. Implicarea familiei și a societății în viața copilului,
2. Interesul familiei și impactul acesteia asupra copilului,
3. Intervenții folositoare și practice cu familia, școala, comunitatea.

Terapiile familiale și în special cele de rețea sunt utile pentru tratamentul familiilor atât cât este posibil în cazul relevării tardive a abuzului sexual în familie. Ele postulează că trebuie să existe un interes nu numai pentru victimă, ci în egală măsură pentru sistemul familial și mai departe social, adică pentru toate intervențiile care iau parte în procesul declanșat prin revelație. Agresorul nu trebuie sub nici un pretext să ia parte la ședințe. De exemplu pentru a ajuta familiile incestuoase să iasă din impasul comunicațional se poate utiliza tehnica de amplificare a crizei care urmează descoperirii incitând familia să se supună legii penale și să denunțe vinovatul. Conjunctural, pentru a lupta împotriva confuziei sistemului de comunicare care guvernează aceste familii, membrii lor sunt incitați să se întrebe despre propria lor istorie traumatică. Aceasta permite familiei să suplinească sistemul său de comunicare confuz prin emoția împărtășită.

Terapia familială permite modificarea regulilor de funcționare a familiei. Nu sunt indicate dacă violul survine la o persoană fără antecedente traumatice. Pe de altă parte este întotdeauna foarte util să putem organiza întâlniri familiale pentru a informa familia asupra consecințelor pe care le antrenează un viol asupra victimei și anturajului său pentru a evita anumite conflicte distructive adeseori bazate pe neînțelegere și intenția de a ajuta victima.

Obiective terapeutice pentru familii incestuoase:

1. Restabilirea limitelor structurale;

• Societate/familie;
• Intergeneraționale;
• Interpersonale;
• Intrapsihice;

2. Corectarea abuzului de putere;

• Probleme ale diferenței de sex;
• Procese de rezolvare a conflictului;
• Procese de rezolvare a problemelor;

3. Facilitarea echilibrării controlului extern/intern (în funcție de vârstă);
4. Restaurarea capacității de empatie (restructurarea experiențelor anterioare de victimizare)
5. Îmbunătățirea comunicării în familie;
6. Diminuarea sentimentelor de rușine, creșterea respectului de sine al tuturor membrilor familiei;
7. Desexualizarea și resexualizarea relațiilor;
8. Căutarea altor “simptome”.

Modalități de a ajuta familiile să înțeleagă stresul post traumatic al copilului care a experimentat abuzul sexual.

Este posibil ca familia să aibă nevoie de ajutor:

• Să accepte și să înțeleagă dificultățile copilului;
• Să-și exprime sentimentele/emoțiile lor;
• Să accepte sentimentele copilului lor ca fiind normale;
• Să se ocupe de “îndatoririle” pe care familiile trebuie să le îndeplinească în viață;
• Să clarifice denaturările de gândire și concepțiile greșite;
• Să facă față schimbărilor familiale.

Ajutarea fratelui, a sorei și a părinților

• Încurajarea „rezolvării problemelor familiale”. Aceasta implică:
• Relatarea din experiența personală a trăirii unei situații traumatizante și consecințele acesteia;
• Organizarea sistemului familial în care un copil este neputincios în permanență sau în care s-a produs moartea unuia dintre membrii familiei.

G.Lopez (2000) consideră că toate metodele utilizate au avantajele lor în terapia victimei dacă persoana care le folosește le cunoaște bine și are experiență în tratamentul victimelor. Tehnicile terapeutice sunt utilizate mai puțin pentru recunoașterea științifică cât pentru experiența și formarea terapeuților care pot ajuta victimele în acest mod. De asemenea G.Lopez (2000) insistă asupra necesității de a avea cunoștințe de victimologie pentru orientarea corectă a victimei în rețeaua de servicii sociale și judiciare, evitându-se supravictimizarea acestora cât și pentru menținerea unui cadru terapeutic securizant.

“Scopul întregului tratament în cazul copiilor care au suferit o traumă este acela de a provoca o exteriorizare emoțională traumatică care permite astfel să fie evitată perenizarea urmelor mnezice, conștiente sau inconștiente, care se manifestă prin cogniții repetitive, prin comportamente de evitare, prin tulburări cognitive etc; caracteristice sindromului de stres posttraumatic”, subliniază G.Lopez (2000).

Bibliografie:

„Proceduri de lucru pentru recuperarea psiho-socială a copilului victimă – Ghid pentru profesioniști”, Asociația Salvați Copiii Iași, septembrie 2015;

Celia Doyle, Surviving and Coping with Emotional Abuse in Childhood, Clinical Child Psychology and Psychiatry SAGE Publications Vold. 6(3): 387-402, 017511

Christine Adams – Tucker, Early treatment of child incest victims, American Journal of Psychotherapy, vol. XXXVIII nr. 4, oct. 1984

Dafinoiu, I. (1999), Elemente de psihoterapie integrativă, Iași, Editura Polirom.

David Finkelhor, Nancy Asdigian, and Jennifer Dziuba – Leatherman, The effectiveness of victimization prevention instruction: an evaluation of children’s responses to actual threats and assaults, Child Abuse and Neglect, vol. 19, no. 2, pp. 141-153, 1995, Elsevier Science Ltd.

Diane H. Schetky, Arthur H. Green, 1988, Child sexual abuse: a handbook for health care and legal professionals, New York: Brunner – Routledge

Douglas Paton, Leigh M. Smith, Christine Stephens, Work-related psyhological trauma: a social psychological and organizational approach to understanding response and recovery, The Australian Journal of Disaster and Trauma Studies Volume: 1998-1.

Fischer, G. Riedeser, P. (2001), Tratat de psihotraumatologie, București, Editura Trei.

Gary L. Sanders, The interview as Intervention in Sexual Therapy, Journal of Strategic and Systemic Therapy, special edition on interviewing, summer, 1986.

Geldard, K. and D. (1998), Children counseilling, London.

Ionescu, Ș. (2001), Copilul maltratat – Evaluare, prevenire, intervenție, București

John B. Mordock, Interviewing abused and traumatised children, Clinical Child Psychology and Psychiatry, Vol. 6(2):271-291, 2001

John Briere, Treating adult survivors of severe childhood abuse and neglect: Further development of an integrative model, in J.E.B. Myers, L.Berliner, J.Briere, C.T.Hendrix, T.

Reid and C.Jenny – The APSAC handbook on child maltreatment, second edition, Newbury Park, Sage Publications.

John M. Oldham, Michelle B. Riba, PTSD in Children and Adolescents, Review of Psychiatry, vol. 20, nr. 1, American Psychiatric Publishing, Inc.

Kathryn Bowen, Child abuse and domestic violence in families of children seen for suspected sexual abuse, Clinical Pediatrics, 2000, Westminster Publications, Inc.

Laura Ann McCloskey and Jennifer A. Bailey, The intergenerational transmission of risk for child sexual abuse, Journal of interpersonal Violence, vol. 15, no. 10, oct.2000, 1019-1035

Laura Palmer, Anne R. Farrar, Maria Valle, Nouriman Ghahary, Michael Panella, Donna DeGraw, An investigation of the clinical use of the house – tree – person projective drawing in the psychological evaluation of child sexual abuse, Child Maltreatment, vol. 5, no. 2, May 2000, 169-175, Sage Publications, Inc.

Lopez, G. (2001), Violențele sexuale asupra copiilor, Cluj, Editura Dacia.

Margaret G. Smith, Rowena Fong, 2004, The Children of neglect: when no one cares, New York: Brunner – Routledge

Martin A. Finkel, Angelo P. Giardino, 2001, Medical evaluation of child sexual abuse: a practical guide, London: Sage Publication

Naville King, Bruce J. Tonge, Paul Mullen, Nicole Myerson, David Heyne, Stephanie Rollings & Thomas H. Ollendick, Sexually abused children and posttraumatic stress disorder, Counselling Psychology Quarterly, Vol. 13, No. 4, 2000, pp. 365-375

Nyman, A; Stevensson, B. (1995), Boys – sexual abuse and treatment, Vaxjo

Rachel Lev-Wiesel, Marianne Amir, Posttraumatic Stress Disorder Symptoms, Psychological Distress, Personal Resources, and Quality of Life in Four Groups of Holocaust Child Survivors Family Process, Vol. 39, No. 4, 2000 FPI, Inc.

Roth 0 Szamoskozi, M. (1999), Protecția copilului – Dileme, concepții și metode, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană

Tara Ney, 1995, True and false allegations of child sexual abuse: assessment and case management, New York: Brunner – Routledge

Shapiro, S. (1992), Sexual trauma and psychopatology clinical intervention with adult survivors

Sharon L. Johnson, 2004, Therapist’s guide to clinical intervention: the 1-2-3’s of treatment planning, Second edition, Academic Press Elsevier, Fresno California