Literatura de specialitate subliniază faptul că terapeutul are un rol important în reabilitarea psihologică a copilului, în urma efectelor cauzate de abuz și neglijare. Terapeutul are o mulțime de atribuții, printre care:

• Ajută copilul să abordeze subiecte legate de abuz și neglijare;
• Reprezintă un model pentru crearea unor relații adecvate copil/adult;
• Lucrează în scopul îmbunătățirii relațiilor din familie, și
• Încurajează relațiile pozitive și productive dintre colegi și le sprijină.

Obligația inițială a terapeutului este de a stabili, a raporta și a dezvolta unele relații care vor ajuta copilul să relateze gândurile, sentimentele și comportamentele cauzate de abuz și neglijare. Terapeutul contribuie la conștientizarea și înțelegerea de către copil a dinamicilor de abuz, încurajează creșterea și dezvoltarea sa dincolo de rolul de victimă sau identificarea necorespunzătoare cu agresorul și încurajează individualitatea și integritatea personală a copilului. Tot în cadrul procesului terapeutic, îl învață pe copil să aibă grijă de sine, să se gândească la maniera sa de comportament și să facă unele alegeri care îi amplifică siguranța. De asemenea terapeutul trebuie să ajute copilul să-și recapete încrederea, credința și investiția în stabilirea unor relații durabile.

Ca adult, terapeutul modelează comportamentul corespunzător, ce cuprinde educarea, afecțiunea și exprimarea sentimentelor. Terapeutul îi oferă copilului oportunitatea să studieze subiecte legate de încredere, acceptare, afiliere și intimitate emoțională. Copilul poate considera că terapeutul reprezintă un model pentru relații sigure și educative. Terapeutul împărtășește, de asemenea, speranța și curiozitatea copilului despre viață, pentru a-și ajuta pacientul/pacienta să aibă din nou încredere (să reinvestească) în viitor.

Terapeutul modelează și păstrează limitele clinice normale. El/ea înțelege legătura vitală dintre părinte și copil și nu încearcă să ia locul părintelui. În schimb, terapeutul ajută părintele și copilul să se înțeleagă reciproc, în mod corespunzător și oferă modele alternative de soluționare a problemelor privind relațiile părinte-copil. Terapeutul ajută, de asemenea, copilul să fie cât mai realist și mai practic posibil în problemele cu părinții săi. Este o sarcină foarte dificilă să ajuți un copil să devină realist, dar în același timp să-și păstreze speranța într-o schimbare și o îmbunătățire a comportamentului părinților săi.

Copiii, la fel ca toți consumatorii de terapie, au anumite drepturi care trebuie menținute pe toată durata terapiei. Acestea cuprind:

• Dreptul la un mediu lipsit de abuzuri;
• Dreptul de a pune întrebări privind terapia și de a primi răspunsuri pe înțelesul lor;
• Dreptul de a spera că terapia este utilă și dreptul de a fi tratat ca individ unic.

Relația terapeut/consilire-copil

Pentru a fi optimă, relația consilier-copil trebuie să:

• Fie o legătură între lumea copilului și consilier;
• Fie exclusivă;
• Fie sigură;
• Fie autentică;
• Fie confidențială (în anumite limite);
• Non-intrusivă;
• Semnificativă.

Copilul poate vedea mediul în care trăiește în mod diferit față de părinții săi. Rolul consilierului este să se joace, să se bucure împreună cu acesta și să lucreze în interesul copilului.

Consilierul trebuie să stabilească și să mențină un raport bun (o legătură bună) cu copilul, aceasta având drept consecință stabilirea și consolidarea relației dintre copil și consilier.

Copilul are o percepție personală asupra sa, care poate să nu fie aceeași cu a părinților. De aceea, pentru ca relația terapeutică să fie autentică, copilul trebuie să simtă că terapeutul îl acceptă așa cum se percepe el însuși.

Reguli de bază în camera de consiliere:

• Copilului nu-i este permis să se rănească;
• Copilului nu-i este permis să îl rănească pe consilier;
• Copilului nu-i este permis să strice obiectele din sală.

Atributele consilierului pentru copii

• Congruent;
• În legătură cu copilul din el;
• Acceptă;
• Detașare emoțională.

Ca și consilier, îi puteți vorbi copilului considerând că sentimentele lui sunt problema principală:

• Sentimente apărute brusc – e posibil să simțiți că evenimentul traumatic are loc din nou; e posibil ca această situație să “vină peste dvs.” Atunci când are loc un anumit tip de reamintire.
• Gânduri și imagini obsedante despre eveniment – aceste gânduri și imagini ale circumstanțelor vă pot forța mintea, chiar când nu vă doriți ca aceasta să se întâmple. E posibil ca imaginile și gândurile să fie foarte reale și e posibil să apară sentimentul că evenimentul se petrece din nou, cu senzațiile sale, retrăind sunete și mirosuri asemănătoare. Acest tip de retrăire este des întâlnit, deși este extenuant și înspăimântător.
• Când nu mai simțiți nimic – s-ar putea să vă surprindă sau să-i surprindeți pe alții că nu mai simțiți aproape nimic. E posibil să păreți indiferent, ca și cum ați fi anesteziat.
• Senzația de detașare față de alte persoane – s-ar putea să vă dați seama că e dificil să reacționați sau să vă comportați normal cu alte persoane. S-ar putea să vă simțiți aproape separat sau izolat de ceilalți, chiar de cei pe care îi iubiți sau pe care îi cunoașteți bine. E posibil ca datorită acestui fapt să vă simțiți foarte ciudat și neconfortabil.
• Sentimente de vinovăție – s-ar putea să vă simțiți vinovat și să considerați că trebuia să muriți dumneavoastră, și că nu e drept ca alte persoane să fie rănite mai grav. S-ar putea ca sentimentele și gândurile dvs. să pară fără sens, dar în ciuda acestui lucru, ele vă pot afecta foarte mult.
• Dificultatea de concentrare și reamintire – în acest caz dificultățile pe care le întâlnim ne pot face să ne simțim foarte supărat sau foarte îngrijorat: e posibil să credeți că “vă pierdeți mințile”. Memoria și concentrarea slabă pot dura o perioadă destul de îndelungată după un eveniment traumatic.
• Senzația de nervozitate – e posibil să vă dați seama că vă comportați ca i cum ați fi la limită sau foarte nervos. S-ar putea să vă speriați de zgomote, chiar de unele mai liniștite sau de unii oameni care intră sau ies, atunci când nu-i așteptați.
• Tendința de a evita reamintirea evenimentelor – s-ar putea să observați că după un anumit timp de la evenimentul petrecut evitați să faceți unele lucruri sau să mergeți în anumite locuri, deoarece aceste activități vă amintesc de evenimentul în cauză. Aceste evitări pot fi protectoare și de ajutor pentru o anumită perioadă de timp dar vor fi împotriva dvs. sau inutile în viitor.
• Tulburări de somn – veți observa că este dificil să vă treziți dimineața sau veți avea insomnii, în special dacă aveți coșmaruri. Dacă vă treziți noaptea, poate fi imposibil să adormiți din nou.
• Sentimente și comportament “agitat” de ceea ce vedem și auzim – nu ne putem proteja întotdeauna de reamintiri spontane a unui eveniment traumatic. Știrile de la televiziune și din ziare, fotografiile și conversațiile pot fi evitate la început, dar toate acestea și alte lucruri pot activa amintirile și să readucă problemele, de exemplu lipsa somnului.

Idei care să ajute și să stimuleze copilul

• Creați oportunități (sau subiecte) în timp ce efectuați împreună o activitate sau vă jucați. Discutarea în timpul jocului, realizarea unui vapor-machetă, sau desenarea împreună cu copilul, reprezintă modalități de apropiere și de creare a unei anumite stări de confort.
• Întrebați copilul cum ar dori să fie încurajat.
• Folosiți cărți/povești/muzică pentru a distrage și calma copilul, în special noaptea când apar gânduri care ar putea sa-l înspăimânte.
• Oferiți din timpul și atenția dumneavoastră: ascultați.
• Abordați subiectele tabu: întrebați cu sinceritate.
• Căutați modificări de exprimare și de comportament care sugerează existența unor probleme deosebite (de exemplu: teamă, vină, depresie).
• Permiteți vizite ale prietenilor deosebiți ai copilului.
• Descurajați izolarea socială.
• Oferiți o oportunitate ocazională de izolare, un loc în care copilul să-și exprime emoțiile și să fie singur și liniștit.

Ce trebuie să facă un consilier:

• Fiți disponibil pentru familie, păstrați legătura cu ei.
• Încurajați-i să vorbească despre sentimentele și preocupările lor.
• Readuceți normalitatea în sentimentele familiale, acceptați-le, explicați-le (dacă este necesar).
• Fiți sincer și deschis în cazul întrebărilor.
• Spuneți “nu știu” atunci când nu știți răspunsul.
• Întrebați părinții/copiii despre ce fel de ajutor/sprijin ar avea nevoie.

Ce nu trebuie să facă un consilier:

• Nu sfătuiți membrii familiei să nu se îngrijoreze sau să nu fie triști.
• Nu-i sfătuiți ce trebuie să simtă sau să facă.
• Nu spuneți că știți cum se simt – nu aveți cum să știți.
• Nu spuneți “Ar trebui să vă simțiți mai bine acum.”
• Nu spuneți “Cel puțin dvs. sunteți în viață”.
• Nu încurajați părinții să-și ascundă sentimentele față de copil.
• Nu neglijați cooperarea cu școala. Atunci când copiii sunt traumatizați e posibil să se “comporte urât” și/sau să aibă rezultate proaste datorită unei slabe concentrări, apatiei sau unei motivări insuficiente (ca parte a depresiei). E posibil ca profesorii să nu fie conștienți în întregime de motivul acestui comportament.

Bibliografie: 

„Proceduri de lucru pentru recuperarea psiho-socială a copilului victimă – Ghid pentru profesioniști”, Asociația Salvați Copiii Iași, septembrie 2015;