„Sindromul de acomodare la abuzul sexual infantil” (Child Sexual Abuse Accommodation Syndrome – CSAAS) este un sindrom propus de Roland C. Summit în anul 1983 pentru a descrie felul în care considera că copiii abuzați sexual răspund și reacționează la agresiunile sexuale repetitive, întinse pe o perioadă lungă de timp. Summit a observat că minorii – victime ale abuzurilor sexuale – dezvoltă în mod inconștient și involuntar mecanisme de a face față / strategii de a face față abuzului. Roland afirma: copiii „învață să accepte situația și să supraviețuiască. Nu au nicio cale de scăpare și niciun loc unde pot fugi. Copilul sănătos, normal emoțional și rezilient va învăța să se adapteze și să se acomodeze cu realitatea abuzului sexual în formă continuată”.

Summit descrie o serie de etape ale procesului de adaptare și acomodare a copilului la abuz: 1. Păstrarea secretului; 2. Neputința; 3. „Prinderea în capcană” („entrapment”) și acomodarea; 4. Dezvăluirea întârziată și 5. Retractarea afirmațiilor privitoare la abuz.

Vom descrie mai jos conținutul fiecărei etape, așa cum au fost acestea conceptualizate de către Summit:

1. Păstrarea secretului: copilul este învățat, îi este sugerat sau i se transmite direct să nu povestească despre abuz. La baza păstrării secretului cu privire la existența abuzului pot sta multiple trăiri emoționale ale minorului și / sau motivații: sentimentul vinovăției, de a fi luat parte la abuz, sau vinovăția de a nu fi dezvăluit abuzul de la început, diverse temeri legate de consecințele dezvăluirii (teama de reacțiile agresorului, ale adulților de îngrijire care vor afla despre abuz, teama de a nu fi separat de familia sa, de a nu fi preluat în sistemul de protecție etc);
2. Neputința: odată implicat în situațiile de agresiune sexuală, copilul se simte prizonierul acelei situații și percepe în mod distorsionat că nu are cum să scape din situația de agresiune. Percepe în mod distorsionat agresorul ca fiind omnipotent și în controlul absolut al situației, minorul se percepe pe sine ca fiind neajutorat și poate, cel mai important, percepe în mod distorsionat, mediul familial / persoanele de îngrijire ca neputându-i oferi sprijiul necesar. Percepțiile distorsionate ale minorului cu privire la agresor, la sine și la mediul de îngrijire pot fi explicate prin imaturitatea specifică copiilor, dar și prin dinamicile de putere și de interacțiune dintre agresor și minor;
3. „Prinderea în capcană” și acomodarea: percepția eronată a minorului că nu are scăpare din situația de agresiune, că este complet vulnerabil și neajutorat și că agresorul este omnipotent, determină minorul, pentru a face față abuzului, să dezvolte o serie de strategii de a face față („coping mechanism”). Adaptarea sau acomodarea la / cu abuzul apar ca strategii de supraviețuire la abuz. Acest fenomen se aplică în principal agresiunilor sexuale întinse pe o perioadă lungă de timp, cu multiple acte de agresiune. Minorul integrează abuzul în ritmul vieții lui de zi cu zi, concentrându-se adesea pe realitățile plăcute din viața lui (ca de exemplu: școala, relațiile cu prietenii, diverse hobby – uri) și „separându-se” cognitiv și / sau emoțional de realitatea abuzului;
4. Dezvăluirea întârziată: de-a lungul perioadei cât copilul este agresat sexual, acesta poate decide în mod conștient să nu povestească despre agresiune. De asemenea, copilul poate încerca în repetate rânduri sau se poate decide să vorbească cu o persoană în care are încredere, pentru ca ulterior singur să renunțe la această intenție. Este de reținut faptul că, cu cât trece mai mult timp de când minorul este agresat sexual, cu atât poate crește dificultatea resimțită de a dezvălui agresiunea. La baza acestei dificultăți pot sta numeroase emoții și motivații: vinovăția, senzația că a consimțit la abuz sau cronicizarea neputinței și sentimentului neajutorării;
5. Retractarea afirmațiilor privitoare la abuz: după dezvăluirea inițială, care poate fi voluntară sau accidentală, copilul poate retracta ceea ce a declarat inițial. La baza retractării poate sta o multitudine de motivații: reacțiile persoanelor care au aflat despre agresiune, neîncrederea afișată de acestea, blamarea minorului, accesul agresorului la minor chiar și după ce acesta a dezvăluit abuzul.

Este important să subliniem faptul că, deși Roland a denumit CSAAS „sindrom”, nu există un sindrom și un diagnostic propriu – zis (așa cum nu există un diagnostic propriu – zis de alienare parentală), ci mai degrabă acest fenomen al adaptării la abuz îl putem utiliza pentru a înțelege modul de reacție și de răspuns particular al minorului la abuz (iar nu pentru a demonstra cu ajutorul lui vinovăția suspectului). CSAAS oferă o perspectivă asupra modului în care copiii pot răspunde la abuzul sexual, subliniind complexitatea reacțiilor lor. În același timp însă este important să nu folosim CSAAS ca instrument de diagnosticare sau ca dovadă în instanță fără o evaluare atentă și un context adecvat.

Bibliografie:

1. Wikipedia Child sexual abuse accommodation syndrome – Wikipedia;
2. Sex, Lies, and Statistics: Inferences From the Child Sexual Abuse Accommodation Syndrome | Journal of the American Academy of Psychiatry and the Law;
3. IPT Journal – „Child Sexual Abuse Accommodation Syndrome: Issues of Admissibility in Criminal Trials”

Articol scris de Patricia Aramă, psiholog clinician specialist