Am discutat într-un articol anterior despre fenomenul adaptării și acomodării victimei minore la abuzul sexual („Child Sexual Abuse Accommodation Syndrome” – CSAAS, propus de Roland C. Summit). Vom discuta în articolul de față despre alte două procese psihice particulare, strâns legate de fenomenul acomodării la abuz. Este de subliniat încă de la început faptul că fenomenele psihice în discuție nu sunt diagnostice propriu – zise, ci ele se bazează pe observații clinice și sunt documentate în descrierea cazurilor de agresiuni sexuale asupra minorilor.

Atunci când vorbim despre agresiuni sexuale întinse pe o perioadă lungă de timp, cu acte de agresiune multiple, care au loc cel mai adesea în context familial, în lipsa sprijinului sau supravegherii adecvate a minorului de către persoanele de îngrijire, au fost observate și documentate alte două procese / fenomene psihice particulare (alături de adaptarea și acomodarea la abuz): 1) strategii de a face față abuzului bazate pe un stil cognitiv evitant și 2) desensibilizarea la abuz. Cel mai adesea, procesele psihice au loc în paralel, se întăresc unul pe celălalt și au funcție de strategie de supraviețuire la abuz.

S-a observat că unii dintre minorii – victime ale agresiunilor sexuale întinse pe o perioadă lungă de timp, relatează agresiunile într-un mod non – emoțional, distant, precum și faptul că nu manifestă sau nu afișează indici evidenți de distres emoțional, reacții de stres sau simptomatologie consecutivă agresiunilor. La o primă privire, s-ar putea trage concluzia pripit fie că minorii nu au fost victimizați, fie că agresiunile nu au fost resimțite ca fiind traumatice. Literatura de specialitate ne ajută să înțelegem teoria stilului cognitiv evitant și modurile particulare de reacție ale copiilor (elaborată de Greenhoot & Bunnel, 2009): „Acest model ne sugerează că experiențele aversive din copilărie conduc la dezvoltarea unui stil cognitiv evitant persistent, care implică evitarea de către copil de a vorbi despre, de a-și aminti sau de a se gândi la evenimente traumatice care au avut loc în trecut, cu scopul de a bloca potențialele efecte negative” (referindu-ne aici la suferința pe care o poate trăi copilul reamintindu-și abuzurile suferite). (…) Trei studii longitudinale conduse de Greenhoot și colegii susțin această teorie. Ei au observat că adolescenții care au fost abuzați în context familial de-a lungul copilăriei lor, produc / relatează amintiri mai scurte și mai generale. (…) Tot acest studiu a descoperit, de asemenea, că adolescenții care nu au fost abuzați de-a lungul copilăriei, folosesc un limbaj mult mai încărcat emoțional atunci când răspund la întrebări legate de experiențe de viață negative pe care le-au parcurs. (…) Adolescenții cu o istorie de agresiune nu manifestă atât de mulți indici emoționali atunci când relatează amintiri legate de evenimente conflictuale din copilăria lor. (…) Acești copii, au devenit, într-un fel, desensibilizați față de situațiilor de conflict și agresiune la care au fost supuși în mod constant” („Conducting interviews with child victims of abuse and witnesses of crime. A practical guide”, Mireille Cyr, 2022, Ed. Routledge). Acest stil cognitiv evitant are, cel mai probabil, pentru minor rol de auto – protecție în fața agresiunilor sexuale suferite pe o perioadă lungă de timp. Însăși utilizarea conștientă sau involuntară a acestui stil cognitiv evitant apare ca manifestare sau simptom post – abuz.

Pe termen lung, utilizarea acestui stil cognitiv evitant este posibil să vulnerabilizeze minorii către noi situații de agresiune, întrucât aceștia vor evita să conștientizeze în mod adecvat situațiile de agresiune parcurse și vor evita să resimtă cu adevărat emoții și gânduri legate de agresiuni, toate acestea având drept consecințe lipsa manifestării de comportamente adecvate de auto – protecție.

În ceea ce privește desensibilizarea la abuz, aceasta, cel mai adesea, pare a apărea în constelația de fenomene psihice acomodare la abuz și stil cognitiv evitant. În ceea ce privește adaptarea, copilul integrează abuzul în modul și stilul de viață obișnuit și manifestă un tip de acceptare și reziliență în fața manifestării abuzului. Ca urmare a acestui mecanism psihic al „adaptării la abuz”, consecutiv apare „desensibilizarea” copilului la abuz, cu alte cuvinte este posibil ca minorul să nu mai perceapă evenimentele de abuz în gravitatea lor și să nu manifeste stări și simptome pe care ne-am aștepta în mod obișnuit să le manifeste copiii care trec prin situații similare de abuz. De asemenea, tot literatura de specialitate, ne indică faptul că, urmare a adaptării și desensibilizării copiilor la situațiile de abuz suferite, atunci când relatează evenimentele de abuz, spre exemplu în cadrul audierii, pot părea non – implicați sau non – afectați de evenimentele suferite.

Cităm din literatura de specialitate o serie de informații relevante pentru înțelegerea fenomenelor psihologice descrise mai sus: „Desensibilizarea este consistentă cu conceptul de obișnuire („habituation”) – care are loc atunci când răspunsul unui organism la un stimul descrește în timp ca urmare a expunerii repetate și prelungite la acel stimul (Groves & Thompson, 1970). Expunerea la un stresor va produce inițial o creștere în răspunsul organismului, urmat de descreșteri / diminuări în răspunsurile / reacțiile organismului atunci când este expus în continuare la același stimul. (…) Acest proces de desensibilizare emoțională apare ca fiind adaptativ pe termen scurt pentru a descrește simptomele depresive, însă expune copiii și adolescenții riscului față de dezvoltarea de lipsă de empatie, perpetuarea violenței și / sau re-victimizare dacă agresiunile devin obișnuință / parte din viața persoanei” („Emotional Desensitization to Violence Contributes to Adolescents’ Violent Behavior”, Mrug S. & co., 2016, National Library of Medicine, adresa web Emotional Desensitization to Violence Contributes to Adolescents’ Violent Behavior – PMC).

Pe termen lung, aceste adaptări psihice de tipul adaptării și desensibilizării la abuz, în lipsa intervenției psihologice specializate, pot crea premisele pentru producerea unor noi situații de agresiune sexuală asupra minorului. Intervenția psihologică specializată trebuie să vizeze modificarea strategiilor de apărare ale copilului în fața situațiilor de agresiune de orice tip, în scopul creării unor noi strategii de apărare constructive, de prevenție și apărare în fața situațiilor de agresiune.

Este important de menționat faptul că înțelegerea strategiilor de a face față abuzului discutate mai sus pot oferi o perspectivă particulară asupra modului în care copiii pot răspunde la abuzul sexual, subliniind complexitatea reacțiilor lor. Acestea nu trebuie utilizate ca modalitate de diagnostic sau de a proba vinovăția sau nevinovăția agresorului.

Bibliografie:

1. Mireille Cyr, 2022, „Conducting interviews with child victims of abuse and witnesses of crime. A practical guide”, Routledge;
2. Mrug S. & co., 2016, „Emotional Desensitization to Violence Contributes to Adolescents’ Violent Behavior”, National Library of Medicine, adresa web Emotional Desensitization to Violence Contributes to Adolescents’ Violent Behavior – PMC).

Articol scris de Patricia Aramă, psiholog clinician specialist