Atunci când ne referim la fenomenul agresiunilor de orice tip asupra minorilor, ne referim implicit și la strategii de prevenție și protecție. Prevenția se poate realiza la diverse niveluri și paliere, începând cu nivelul micro (al familiei) și continuând cu nivelul macro (politici și strategii sociale). Dacă politicile sociale implică demersuri complexe, îndelungate și adesea anevoioase, strategiile la nivel micro presupun îmbunătățirea relației părinte – copil. Întărirea relației părinte–copil, un demers simplu, accesibil și necostisitor la nivel micro, are un impact major asupra eficienței politicilor macro, pentru că reduce necesitatea intervențiilor costisitoare și uneori tardive ale sistemului și autorităților responsabile cu și de protecția copiilor. 

Cercetările și studiile clinice ne indică faptul că una dintre cele mai puternice forme de protecție și prevenție pentru copii în fața agresiunilor de orice tip, ține de calitatea relației cu părintele. Vorbim de calitatea relației părinte – copil încă din momentul în care copilul apare pe lume. Agresiunile de orice tip pot avea loc la orice vârstă a copilului, iar vârsta mică a copiilor îi vulnerabilizează pe aceștia, ca urmare a imaturității lor cognitive și emoționale, către situațiile de abuz. 

Copiii mici nu au încă capacitatea de a evalua pericolele sau intențiile altor persoane. Ei învață lumea prin intermediul relației cu părintele. Atunci când această relație este caracterizată de disponibilitate și comunicare deschisă, copilul dezvoltă față de părintele său un stil de atașament securizant. Acest tip de atașament îi oferă copilului două resurse fundamentale: încrederea că poate vorbi cu părintele său despre orice și îi poate cere ajutorul și capacitatea de a recunoaște situațiile care îl fac să se simtă inconfortabil. 

Un copil care are o relație apropiată cu părintele său va povesti mai ușor ce i se întâmplă, va semnala disconfortul sau frica și va căuta sprijin atunci când se simte nesigur. În schimb, copiii care nu se simt în siguranță în relație cu părintele lor pot să nu spună ce li se întâmplă, să nu înțeleagă că ceea ce trăiesc este greșit și să se adapteze prin tăcere sau retragere.  

Dar cum anume se crează concret o relație de încredere și de comunicare deschisă între părinte și copil? Aceasta se construiește prin comportamente zilnice simple și consecvente, nu prin intervenții „speciale”. Iată câteva sugestii practice pentru părinți: 

• Ascultare activă zilnică: acordați atenție reală când copilul vorbește, fără a-l întrerupe sau corecta imediat. Fiți prezenți în conversație, chiar dacă ceea ce copilul vă povestește este banal sau plictisitor pentru dumneavoastră. Mesajul implicit pe care copilul îl înțelege de la dumneavoastră este: „Contez pentru părintele meu. Pot veni să-i povestesc orice”. 

• Validarea emoțiilor: folosiți mesaje de tipul „înțeleg că te-ai speriat / supărat”, chiar dacă situația pare minoră. Validarea emoțiilor ajută copiii să identifice și să numească cum se simt ca urmare a situațiilor prin care trec. Prin urmare, validarea emoțiilor facilitează copiilor realizarea distincției între situații reale care le provoacă sau nu disconfort, stres sau suferință. 

• Întrebări deschise: în loc de „ai avut o zi bună?”, încercați: „ce ți-a plăcut cel mai mult azi?” sau „povestește-mi despre ziua ta la grădiniță”. Aceste tipuri de întrebări vor ajuta copiii să ofere o varietate de informații, pe care nu le-ar fi oferit la adresarea de întrebări cu răspuns închis de tip „da” sau „nu”. 

• Răspuns calm la confesiuni: evitați reacțiile de tip panică, furie sau pedeapsă atunci când copilul vă povestește ceva despre sine sau despre situațiile prin care trece. Reacțiile calme din partea dumneavoastră transmit copilului mesajul implicit „Îmi poți povesti orice. Nu mă voi speria, nu voi începe să țip, nu te voi pedepsi etc”.   

Este important de subliniat aici că nu milităm pentru părintele perfect care de fiecare dată, în orice moment al interacțiunii sale cu copilul face sau spune doar ceea ce este corect și potrivit. Acest lucru nu este posibil sau realist. Ne referim însă la părintele „suficient de bun”, cel care de-a lungul relației cu copilul său, încearcă să facă lucrurile suficient de bine și din ce în ce mai bine. Așa cum nu există părintele perfect, nu există nici relația perfectă între părinte și copilul său. Însă există relații suficient de bune, în care copilul se simte văzut, auzit și în siguranță. Această siguranță este cea care îl ajută să spună când ceva nu este în regulă sau când ceva i se întâmplă. 

Bibliografie: 

Belsky, J., & de Haan, M. (2011). Parenting and child development in the context of maltreatment. Current Opinion in Psychology, 7, 15–22 

Gordon, K. K. (2021). Parent-child attachment: A principle-based concept analysis. SAGE Open Nursing, 7, 1–10 

Articol scris de Patricia Aramă, psiholog clinician, expert psiholog, specializată în evaluarea și expertiza psihologică judiciară a copiilor