În practica lucrului cu victimele minore sau majore ale diverselor forme de violență, profesioniștii din domeniile psihologiei judiciare și juridic se confruntă frecvent cu comportamente și manifestări ale victimelor care par, la prima vedere, greu de înțeles sau chiar contraintuitive: întârzieri în dezvăluirea abuzului, revenirea în mediul agresiv sau lipsa unor reacții de opoziție în momente critice. Aceste manifestări pot genera interpretări eronate, mai ales în absența unui cadru conceptual adecvat, conducând uneori la concluzii care afectează atât evaluarea credibilității evenimentelor de abuz reclamate și relatate, cât și deciziile ulterioare. În acest context, integrarea unor modele validate științific devine esențială pentru a susține o înțelegere riguroasă și nuanțată a comportamentului victimelor, indiferent de vârstă sau tipul de violență experimentată. Un astfel de model, cu implicații directe în investigațiile penale, este neajutorarea învățată („learned helplesness”).

Conceptul de „neajutorare învățată”, formulat de Martin Seligman, desemnează o stare psihologică care apare în urma expunerii repetate la evenimente adverse percepute ca fiind incontrolabile. În aceste condiții, individul învață că răspunsurile sale nu influențează rezultatele, dezvoltând o așteptare generalizată de lipsă de control. Această expectanță conduce la trei tipuri de deficite: motivațional (reducerea inițiativei), cognitiv (dificultăți în a învăța relația dintre acțiune și rezultat) și emoțional (apariția simptomelor de tip depresiv sau anxios). Ulterior, această stare se poate generaliza și menține chiar și în contexte în care controlul ar fi, în mod obiectiv, posibil.

În cadrul teoriei formulate de Martin Seligman privind neajutorarea învățată, evenimentele adverse sunt acele experiențe percepute de individ ca fiind neplăcute, amenințătoare sau generatoare de disconfort fizic ori psihologic, pe care persoana este motivată să le evite sau să le oprească. Caracteristica lor centrală nu este doar negativitatea, ci mai ales percepția lipsei de control asupra apariției, desfășurării sau încetării lor. 

Din perspectivă conceptuală și aplicativă, acestea pot fi categorizate astfel:

După natura lor:

► Fizice: acte intenționate de violență fizică ce au avut ca rezultat sau ar fi putut avea drept rezultat vătămarea fizică a unuia dintre parteneri sau acte care să-i provoace frică, ca de exemplu: îmbrâncirea, lovirea cu palma, tragerea de păr, ciupirea, imobilizarea, smucirea, trântirea, mușcarea, lovirea cu picioarele, pumnii sau cu un obiect, arderea, otrăvirea, sugrumarea, strangularea, ținerea capului sub apă și folosirea unei arme.

► Psihologice / emoționale: agresarea verbală, umilirea, amenințarea, respingerea, intimidarea, gaslighting, exploatarea dependenței afective și / sau materiale, intimidare și inducerea fricii, controlul comportamentului și al autonomiei, devalorizarea sistematică și distrugerea stimei de sine, alternanța abuz-recompensă, inducerea vinovăției și responsabilizarea, controlul emoțional și invalidarea emoțiilor.

► Sociale: excluderea, stigmatizarea, izolarea relațională, controlul financiar, limitarea accesului la resurse financiare, controlul și supravegherea mijloacelor de comunicare.

După predictibilitate:

► Predictibile: pot fi anticipate (ex. violență în anumite contexte recurente);

► Imprevizibile: apar fără avertisment – acestea au un impact mai puternic în instalarea neajutorării.

După controlabilitate:

► Controlabile: pot fi influențate prin comportamentul individului;

► Incontrolabile: persistă indiferent de răspuns – categorie centrală pentru dezvoltarea neajutorării învățate.

După frecvență și durată:

► Acut / izolat: evenimente punctuale;

► Cronic / repetitiv: expunere prelungită – asociată cu efecte psihologice mai severe.

Manifestările neajutorării învățate, așa cum derivă din modelul formulat de Martin Seligman și din dezvoltările ulterioare, se organizează tipic pe trei paliere intercorelate – motivațional, cognitiv și emoțional – cu manifestări comportamentale relevante în contexte clinice și juridice.

Manifestări motivaționale (comportament observabil) 

• Pasivitate și inhibiție acțională;

• Renunțare rapidă în fața dificultăților;

• Inițiativă redusă / evitarea deciziilor;

• Dificultăți în a solicita ajutor, chiar când este disponibil;

• Persistența în situații adverse (ca de exemplu rămânerea în relația abuzivă)

Manifestări cognitive

• Expectanța generalizată de lipsă de control („nimic din ce fac nu contează”);

• Stil atribuțional negativ: intern („e vina mea”), stabil – permanent („situația nu se va schimba”), global („nu am niciun control”);

• Dificultăți în a învăța relația dintre acțiune și rezultat;

• Subestimarea propriilor resurse și opțiuni.

Manifestări emoționale: 

• Afect depresiv / tristețe persistentă;

• Anxietate și hipervigilență (mai ales în contexte de abuz);

• Sentimente de neputință, disperare, resemnare, apatie;

• Scăderea stimei de sine;

• În unele cazuri, amorțire emoțională („numbing”) sau disociere.

Este important să ținem cont în instrumentarea cazurilor cu victime minore sau majore de tabloul simptomatologic dezvoltat pentru a înțelege în mod corect:

• lipsa reacției de apărare;

• întârzierea dezvăluirii abuzului;

• revenirea sau menținerea în mediul agresiv;

• aparența de „cooperare” cu agresorul.

Este esențial de înțeles că aceste comportamente nu reflectă consimțământ sau lipsă de credibilitate, ci sunt expresia unui strategii de apărare dezvoltate în condiții de constrângere și lipsă de control.

Bibliografie:

Nolen-Hoeksema, S., Girgus, J. S., & Seligman, M. E. (1986). Learned helplessness in children: A longitudinal study of depression, achievement, and explanatory style. Journal of Personality and Social Psychology, 51(2), 435–442

Articol scris de Patricia Aramă, psiholog clinician, expert psiholog, specializată în evaluarea și expertiza psihologică judiciară a copiilor