Violența asupra minorilor nu poate fi analizată în mod adecvat în absența unei înțelegeri sistemice a contextului familial în care aceasta se produce. În practica clinică și judiciară se constată frecvent că minorii agresați provin din familii marcate de violență conjugală, în care părintele protector – adesea mama – este, la rândul său, victimă a abuzului exercitat de partener. Această suprapunere a formelor de victimizare generează un climat de control, teamă și dezechilibru de putere care compromite capacitatea părintelui victimizat de a interveni eficient pentru protecția copilului. 

Literatura de specialitate și observațiile clinice extensive ne indică toate același lucru: expunerea copilului la violență domestică reprezintă, în sine, o formă de abuz, cu efecte profunde asupra dezvoltării emoționale, cognitive și sociale. În același timp, dinamica violenței conjugale – caracterizată prin izolare, intimidare, constrângere și dependență economică sau emoțională – limitează sever autonomia și resursele părintelui victimă, diminuând probabilitatea reală de a solicita ajutor sau de a părăsi relația abuzivă. 

Vom analiza în cele ce urmează formele și tipurile pe care părinții minorilor agresați le pot experimenta ei înșiși în interiorul familiei.  

Să ne uităm înainte de toate la cum sunt definite diferitele forme de abuz conjugal în literatura de specialitate psihologică, folosind ca sursă „Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale”, Ediția a V – a (DSM V, American Psychiatric Association, Ed. Callisto): 

„Violența fizică a soțului (soției) sau a partenerului de viață: această categorie trebuie utilizată atunci când în ultimul an au existat acte intenționate de violență fizică ce au avut ca rezultat sau ar fi putut avea drept rezultat vătămarea fizică a unuia dintre parteneri sau acte care să-i provoace frică. Actele intenționate de violență fizică pot include îmbrâncirea, lovirea cu palma, tragerea de păr, ciupirea, imobilizarea, smucirea, trântirea, mușcarea, lovirea cu picioarele, pumnii sau cu un obiect, arderea, otrăvirea, sugrumarea, strangularea, ținerea capului sub apă și folosirea unei arme. Actele care au ca scop protecția propriei persoane sau a partenerului sunt excluse” (pagina 720). 

„Violența sexuală a soțului (soției) sau a partenerului de viață: această categorie trebuie utilizată atunci când în ultimul an au existat acte sexuale forțate sau prin constrângere cu partenerul de viață. Violența sexuală poate implica folosirea forței fizice sau a constrângerii psihologice pentru a obliga partenerul să întrețină relații sexuale împotriva voinței sale, indiferent dacă actul sexual a avut loc sau nu. În această categorie sunt incluse și actele sexuale cu un partener de viață care nu își poate da consimțământul” (pagina 720). 

„Abuzul psihologic al soțului (soției) sau al partenerului de viață: abuzul psihologic al partenerului de viață cuprinde acte verbale sau simbolice intenționate săvârșite de unul dintre parteneri care au drept rezultat sau pot avea ca rezultat vătămarea semnificativă a celuilalt partener. Această categorie trebuie folosită dacă abuzul psihologic a avut loc în ultimul an. Actele de abuz psihologic includ mustrarea sau umilirea victimei; interogarea victimei; restricționarea dreptului victimei de a veni și pleca nestingherită; împiedicarea accesului victimei la asistență (e.g., instituții legale, asistență juridică, protecție sau îngrijiri medicale); amenințarea victimei cu vătămarea fizică sau agresiune sexuală; vătămarea sau amenințarea cu vătămare a persoanelor sau lucrurilor importante pentru victimă; restricționarea nejustificată a accesului sau utilizării de către victimă a resurselor financiare, izolarea victimei de familie, prieteni sau mijloacele de asistență socială; urmărirea victimei; și încercarea de a face victima să creadă că a înnebunit” (pagina 721). 

Pornind de la cadrul de referință indicat de DSM V ne vom opri atenția asupra formelor de violență psihologică exercitate asupra partenerului victimă, întrucât actele de violență sunt mai dificil de depistat de către autorități, dar și pentru că efectele la nivel psihologic pot fi profunde și insidioase, pornind de la simptomatologie anxios – depresivă și ajungând până la afectarea conceptului de sine și a stimei de sine a victimei. 

Prezentăm mai jos câteva dintre cele mai frecvente forme de violență psihologică exercitate asupra partenerului victimă în interiorul sistemului conjugal sau familial: 

1. Devalorizarea sistematică și distrugerea stimei de sine – se pot manifesta sub forma: insultării, umilirii, criticării constante sau ridiculizării partenerului victimă, având drept posibile consecințe la nivel psihologic: pierderea încrederii în sine a partenerului victimă, a încrederii în propriile capacități, competențe și autonomie, ceea ce poate conduce mai departe la diminuarea abilităților de decizii independente spre binele personal și spre binele minorului;
2. Inducerea vinovăției și responsabilizarea partenerului victimă – prin acest comportament de control coercitiv, partenerul agresor transferă vina și responsabilitatea asupra partenerului victimă, acesta din urmă interiorizând emoțiile sub forma auto – învinovățirii patologice (ca de exemplu: „Tu m-ai provocat să te lovesc, pentru că niciodată nu asculți ceea ce îți spun”); 
3. Intimidare și inducerea fricii – se poate manifesta sub forme mai directe sau mai indirecte; poate implica ton amenințător, priviri intimidante, o conduită para – verbală sau non – verbală intimidantă, izbucniri de furie imprevizibile, distrugerea obiectelor și comportamente agresive îndreptate direct asupra partenerului victimă sau asupra minorului; această formă de violență psihologică se manifestă adesea în combinație cu alternanța abuz – recompensă, comportament abuziv descris mai jos; 
4. Alternanța abuz – recompensă – în relațiile abuzive, alternanța dintre episoadele de abuz și perioadele de aparentă calmare sau reconciliere, descrisă în ciclul violenței formulat de Lenore Walker, creează un context de imprevizibilitate și stres cronic care afectează capacitatea partenerului victimei de a anticipa și controla situația. Expunerea repetată la acest tip de ciclu favorizează instalarea neajutorării învățate, concept descris de Martin Seligman, în care persoana ajunge să perceapă că nu are control real asupra consecințelor și că orice tentativă de opoziție este inutilă sau riscantă. În acest context, partenerul victima poate dezvolta strategii adaptative de supraviețuire, inclusiv comportamente de tip calmare sau împăciuire a partenerului agresor, prin care încearcă să reducă riscul declanșării unui nou episod abuziv și să mențină un nivel minim de siguranță psihologică atât pentru el, cât și pentru copil; 
5. Controlul comportamentului și al autonomiei – această modalitate de constrângere psihologică poate implica comportamente din partea partenerului abuziv: controlul banilor, controlul telefonului sau comunicațiilor, impunerea unor reguli stricte, monitorizare excesivă a timpului și a vieții de zi cu zi, toate având ca scop exercitarea controlului asupra victimei și reducerea șanselor și oportunităților ca aceasta să iasă din relația abuzivă; 
6. „Gaslighting” este o formă de manipulare psihologică în care cineva te face să te îndoiești de propria percepție, memorie sau realitate, cu scopul de menținere a controlului. Gaslighting – ul în relațiile de cuplu prezintă forme foarte tipice, pentru că apare într-un context de atașament emoțional și încredere. Scopul este, de obicei, controlul, evitarea responsabilității sau menținerea puterii în relație. În relațiile de cuplu, fenomenul de gaslighting se poate manifesta sub forma: negarea faptelor evidente (partenerul agresor neagă lucruri care s-au întâmplat clar, ceea ce poate avea drept consecință pierderea încrederii și siguranței celuilalt partener în propriile percepții și opinii); minimalizarea emoțiilor partenerului (partenerul agresor induce celuilalt ideea că trăirile lui emoționale sunt exagerate sau nejustificate); întoarcerea vinei asupra partenerului victimă (victima devine agresor); subminarea încrederii partenerului în sine (comentariile critice sau jignitoare ale partenerului agresor slăbesc încrederea celuilalt în propriile decizii, propria judecată); alternarea manipulării cu afecțiunea, ceea ce duce la confuzie emoțională și cognitivă (agresorul alternează comportamentele violente cu cele afectuoase). Efectele în timp ale exercitării gaslighting – ului asupra partenerului de cuplu pot ține în principal de faptul că partenerul ajunge să: se îndoiască de propriile capacități intelectuale, își piardă încrederea în sine, ceară constant validare de la partener, devenind mai ușor de controlat. 
7. Controlul emoțional și invalidarea emoțiilor. Din punct de vedere teoretic, controlul emoțional reprezintă o formă de control psihologic manifestată printr-un pattern repetitiv de comportamente, precum invalidarea emoțiilor, inducerea vinovăției, retragerea selectivă a afecțiunii și reacții emoționale și comportamentale imprevizibile, având ca efect influențarea modului în care partenerul victimă își percepe și exprimă propriile trăiri (ca de exemplu: „De ce te simți jignită? E doar în mintea ta? Eu am fost jignit de tine, eu ar trebui să fiu supărat”). Poate conduce la: dezvoltarea hipervigilenței emoționale, a autocenzurii și a unor răspunsuri comportamentale de tip compliant sau împăciuitor, orientate spre auto – protecție, ceea ce în consecință diminuează probabilitatea ca partenerul victimă să se apare și să caute ajutor în afara relației abuzive. 

Bibliografie: 

Asociația Psihiatrilor Americani. „Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale”, Ediția a V a, Ed. Callisto, 2016 

Walker E. L. „Battered Woman: An Authoritative and Compassionate Guide to Escaping Abuse and Reclaiming Your Life”, Ed. William Morrow Paperbacks, 1980 

Articol scris de Patricia Aramă, psiholog clinician, expert psiholog, specializată în evaluarea și expertiza psihologică judiciară a copiilor